Allain
Louisfert
titlul original franceză
Anna
Ivanova, un destin peu commun
traducere de
Cristina
Buduroi
– ROMAN
–
CUVÂNT
ÎNAINTE
Operă
de ficţiune,
doar personajele istorice sunt reale
Atenţie:
carte cu drepturi de autor; nu este permisă
reproducerea, sub orice formă,
a acestei cărţi,
în
scopuri comerciale, decât
cu acordul scris al autorului sau al editurii (aşa
cum prevede
legislaţia
în
vigoare
privitoare la propietatea intelectuală
şi
drepturile de autor).
Napoleon
în
Rusia
Pe
data de 23 iunie 1812, ziua în
care Marea Armată
a lui Napoleon I a străbătut
fluviul Niemen1,
Anna Ivanova nici nu se gândea
că
viaţa
sa va
fi cu totul alta
peste câteva
săptămâni2.
Trăind în îmbelşugarea cea mai autentică,
înconjurată
de servitori, îşi ducea viaţa de castelană la Castelul Kaluga3.
Diferenţa de vârstă dintre ea şi generalul-conte nu o preocupa în
mod deosebit.
De
multă
vreme,
ţarul
Alexandru I se aştepta
la un atac din partea lui Napoleon,
ce avea un singur scop: cucerirea Europei şi de aceea, acest moment
nu a fost o surpriză pentru nimeni. Generalul Ivanov, asemenea
tuturor şefilor de stat-major ai armatei, a fost curând chemat
pentru a participa la elaborarea unui plan de apărare, care să-i
ajute să facă faţă celor cinci sute şaptezeci de mii de oameni
ai armatei imperiale.
Frumoasa
sa soţie, Anna Ivanova, nu a fost foarte tulburată de ideea acestei
plecări. La începutul acestei veri (a anului 1812), natura exploda
după o iarnă îndelungată care acoperise o mare parte din lunile
de primăvară.
Anna
luase parte la pregătirile
de plecare ale soţului
său.
Acesta urma să
ajungă
la Palatul Ţarului
din Sankt-Petersburg în
mai puţin
de două
săptămâni, dacă starea drumurilor o va permite. Va fi însoţit
de adjutantul său, colonelul Kropotkin, de mai mulţi vizitii şi
îngrijitori de cai, precum şi de soldaţi de încredere.
Pregătiseră trei berline4,
trase fiecare de câte doi cai. Releurile (popasurile), la câte
patruzeci de verste, serveau la înlocuirea cailor. O dată la
două-trei
releuri5
se vor opri pentru a petrece noaptea.
Acum,
Anna Ivanova era singură – înconjurată de servitorii săi.
Generalul mâna iute spre Sankt-Petersburg.
Tânăra
îşi amintea în răstimpuri de momentele plăcute din vremea
copilăriei, petrecută pe moşia tatălui său, Piotr Federov, la
Castelul Peciora din Munţii Ural. În unele după-amiezi de vară,
copiii lui Piotr Federov şi ai Nataliei Federova aveau voie să
invite la joacă, în grădinile castelului, copiii de „familie
bună” ce locuiau în apropiere. Printre ei, şi tânărul Helmut;
deşi neamţ, nu făcea „notă discordantă” şi era acceptat de
înalta societate rusească. Anna îl urmărea cu bucurie pe tânărul
Helmut, care venea pentru a se juca împreună. Întorcându-se în
timp, ea îl revede pe băieţelul la început timid, din copilărie,
apoi mai sigur pe sine, din adolescenţă.
Aveau
aceeaşi vârstă. Pe la şaptesprezece-optsprezece ani, întâlnirile
lor au luat sfârşit, căci
tatăl
lui Helmut a trebuit să
se întoarcă
în
ţara
sa de origine, la Osnabrück,
în anul 1805.
Anna
avusese profesori francezi şi germani, în întreaga sa copilărie
şi adolescenţă. De aceea, vorbea bine ambele limbi, ca, de altfel,
numeroşi ruşi din înalta societate. Era o tânără frumoasă cu
părul şaten deschis, cu sprâncene fine, drăgălaşe şi arcuite,
cu ochi albaştri precum cerul. O gropiţă îi împodobea chipul
nobil. Era de înălţime medie, iar fineţea corpului o completa pe
cea a chipului. Datorită cerceilor cu pietre mici, drăgălaşe, din
safir şi din rubin, devenea şi mai atrăgătoare, încât nu doar
un bărbat ar fi putut cădea pradă farmecului său. Obrajii săi,
uşor rozii, deveneau, uneori, purpurii.
Din
păcate pentru acest cuplu neobişnuit (generalul era cu optsprezece
ani mai în vârstă decât soţia sa), nu se ivise niciun copil în
viaţa lor, care să le înveselească zilele.
Au
trecut câteva săptămâni; vara anului 1812 depăşise multe
recorduri de căldură; nu părea să se întâmple nimic important,
în afara unor mişcări de trupe ce se îndreptau spre inamic. Anna
Ivanova nu primise veşti de la generalul-conte, foarte ocupat în
preajma ţarului. Zilele se scurgeau lin, una după alta.
Şi
totuşi...!
Armata
imperială îşi continua inevitabil înaintarea, îndreptându-se
spre Moscova. Castelul generalului Ivanov se va afla pe traseul
acesteia...
Într-o
dimineaţă însorită, în ziua de 1 septembrie 1812, o ştafetă
militară a sosit în trapul calului ce asuda, aducând un plic
extrem de important, adresat generalului. Deşi nu-i era destinat ei,
Anna l-a apucat hotărâtă şi a citit următoarele: „Armata
inamică se îndreaptă spre Moscova, unde va ajunge, probabil, în
jurul zilei de 15 a acestei luni, dacă nu încearcă nimeni s-o
oprească. Avem nevoie de mai multe zeci de divizii pentru a stăvili
înaintarea duşmanilor. Oastea lui Napoleon se află la 300 de
verste de Moscova”.
Semnează:
Generalul M. Lebedeff, Comandant al Diviziei a Cincea Infanterie a
Armatei Întâi a Alteţei Sale Alexandru I, Ţarul Întregii Rusii,
astăzi, 30 august 1812.
Anna
a pălit.
O
servitoare i-a
observat albeaţa chipului şi a invitat-o să se aşeze urgent. Anna
a calculat rapid, în gând, că Napoleon şi armata acestuia se
aflau la doar şaizeci de verste de Castelul Kaluga. Ar putea ajunge
acolo în două zile, şi-a zis ea şi a simţit cum o cuprinde
teama. (Cum se vor comporta soldaţii? erau disciplinaţi? Napoleon
avea, oare, vreo urmă de umanitate?) În realitate, nu ştiau mai
nimic despre el. Trupele franceze nu aveau cum să ocolească
castelul. Practic, nu exista nicio metodă de apărare aici; era mai
bine să nu încerce să se opună uriaşei armate ce... venea peste
ei.
Soldatul
care adusese biletul a pornit din nou la drum, pentru a-şi
înştiinţa
regimentul, după
câteva
ore de odihnă
pentru el şi
pentru calul său.
Următoarele
două
zile au fost marcate – nu-i greu de imaginat – de o mare
frământare. Anna Ivanova
era
dezorientată; servitorii au strâns cât mai multe provizii cu
putinţă şi au ascuns altele, cât de bine au putut. Unii au
început să cadă pradă panicii. Anna nu a dormit în noaptea aceea
şi nici în următoarea.
În
ziua de 4 septembrie, dimineaţa, un huruit – la început abia
perceptibil – s-a intensificat tot mai mult: sute de mii de oşteni
ai Armatei Imperiale, cu stegarii în frunte (care călare, care pe
jos, trăgând după ei tunurile, bucătăriile mobile) se apropiau
de castel. Zeci de oameni au pătruns pe pământurile castelului,
trecând pe lângă construcţiile anexe, în căutarea vreunui
chilipir – zburliţi, dar arătând bine, totuşi, în uniformele
lor cu roşu, albastru şi alb, pe care le păstraseră într-o stare
destul de bună, în ciuda dificultăţii vieţii lor de soldaţi.
Ceva
mai târziu,
doi ofiţeri
Davantage ici / Mai mult aici
